De cele mai multe ori, nu avem rabdare sa privim cerul noptilor senine. Astfel, intr-o viata traita pe fuga, pierdem mii de stele care ne-ar fi putut bucura cu stralucirea lor. Tot la fel, raman netraite multe fericiri marunte, ascunse in sufletele noastre intunecate.
Ceata este un prilej de reintalnire cu frica de necunoscut. Dar in aceeasi masura, este locul in care putem redescoperi simturi pe care am uitat sa le folosim. Lumea e plina de farmec atunci cand o privim cu ochii inchisi.
Ne pierdem printre mult prea multele tristeti banale. Ne tulbura fiecare destinatie pe care n-am gasit-o si uitam sa ne bucuram de frumusetea calatoriei.
De multe ori suntem incapabili sa mergem mai departe, pentru ca fiecare alegere ne face nefericiti . Privim mereu in urma si astfel devenim prizonierii indoielilor, ezitarilor si tristetii. Ne dorim totul, dar uitam sa ne bucuram de putin.
Mi-am păstrat sufletul (doar inima e cârpită pe ici-colo). Pentru că simt stelele şi iarna şi vara. Iarna sunt reci; simt asta din sclipirea lor albă şi fulgerătoare. Vara stelele sclipesc altfel, mai molatec. Pot fi fericită când văd dimineaţa la geam sau când furnicile merg înşiruite pe cărare.
Ceaţa e rece mereu. Si-acelaşi om mi-arată drumul spre casă în visele cu ceaţă.
Pentru cei din jur sunt un om vesel, pentru că nu mă plâng niciodată. Tristeţile mele-s ascunse în ochi si puţini le pot vedea; nimeni nu mă cunoaşte…
În urmă privesc zâmbind: “dar dacă…?”.
Nu stiu cum e “să ai totul”, dar bucuria mea e să pot dărui celui care are nevoie, fără să aştept răsplata…