Fericirea grecilor
Grecia a fost primita in Uniunea Europeana cu bratele deschise, desi nu indeplinea criteriile de convergenta economica, cele de competitivitate si nici pe cele de integritate a clasei politice. In foarte scurt timp, i-au acceptat pe greci si in zona euro.
Imediat dupa ce a intrat in UE, Grecia a fost incurajata sa consume. Germania, Franta si Marea Britanie au fost beneficiarele directe ale contractelor cu statul grec, care a inceput sa cumpere de la submarine si avioane, pina la autostrazi si multe alte lucrari de infrastructura. Ca sa aiba bani pentru a-si plati cumparaturile, Grecia a vandut nemtilor si francezilor bancile si companiile de utilitati. Pentru ca nici asa nu le ajungeau banii, s-au imprumutat de la bancile germane, franceze si britanice.
Nimeni nu le-a spus ca au ajuns sa cheltuie prea mult. Germania era chiar fericita sa raporteze propriilor cetateni ca economia sa creste in fiecare an cu procente scrise cu doua cifre.
Din pacate, atat cresterea economica a Germaniei, Frantei si Marii Britanii, cat si prosperitatea grecilor, ascundeau o datorie care crestea in fiecare luna. Grecia se imprumuta de la germani, ca sa aiba cu ce sa-si cumpere avioane de vanatoare si submarine de la producatorii germani.
Dupa cativa ani de veselie, Grecia s-a trezit ca are atatea datorii incat nu prea mai are cum sa le plateasca. Germania avea cea mai mare problema: desi firmele lor facusera sute de miliarde din afacerile cu Grecia, toti acesti bani erau ai bancilor germane, care finantasera statul sau bancile grecesti. In aceeasi situatie erau si Franta, Marea Britanie, Italia, Olanda, Austria.
Falimentul Greciei ar fi insemnat pierderi de cateva sute de miliarde pentru bancile lor si de aceea, Germania, Franta, Marea Britanie si Italia au propus tarilor membre UE sa aprobe un program de ajutor pentru Grecia, de aproximativ 200 miliarde euro.
Despre lenea grecilor si despre politicienii lor corupti si iresponsabili am mai scris. Dar raman doua intrebari: oare daca germanii nu le-ar fi dat submarine si avioane de vanatoare pe datorie, grecii ar fi luat tot atatea, sau s-ar fi multumit cu vreo 2-3? Si daca firmele germane nu le-ar fi dat spaga politicienilor greci, ce bani ar fi ascuns acestia prin bancile din Cipru?
Lectia Greciei este simpla: tarile cu economii competitive au stimulat consumul tarilor periferice, oferindu-le acestora credite ieftine. Atunci cand balanta de plati a devenit periculoasa, aceleasi tari competitive si-au folosit influenta si puterea pentru a declansa mecanisme economico-politice prin intermediul carora sa-si recupereze banii.
Pe scurt, grecul Dimitris a fost pacalit sa cumpere mai mult decat obisnuia si mult mai mult decat avea nevoie, iar apoi i-au luat si casa si gradina cu maslini, pe care le mostenise de la bunici.
Fericirea cipriotilor
Cipru a reusit in ultimii 20 de ani sa-si construiasca un brand de succes: paradis fiscal in UE. Ca si in cazul Greciei, accesul acestei tari in Uniunea Europeana a fost puternic sustinut de catre Marea Britanie, dar si de catre Germania si Franta, desi inca de atunci era o tara cunoscuta ca paradis fiscal. Mai mult, in tratatul de aderare la UE, Cipru si-a inscris dreptul de a-si pastra acest regim fiscal special.
Nici aderarea la zona euro nu a fost o problema; in schimb cipriotii au ales sa nu adere la Schengen, tocmai pentru a nu-i pune in dificultate pe clientii lor din afara Uniunii Europene.
Ca si in cazul Greciei, dupa aderarea la UE, germanii, britanii si francezii au beneficiat de contracte importante cu statul cipriot si au participat la privatizarea companiilor de utilitati. Au devenit astfel beneficiari ai aderarii insulei la piata comuna europeana.
Cipriotii au fost si ei beneficiari ai aderarii: industria serviciilor finaciare a crescut de peste trei ori, bancile cipriote crescandu-si de peste patru ori capitalul. Infrastructura insulei s-a dezvoltat intr-un ritm accelerat, sectorul imobiliar a explodat iar consumul de bunuri a crescut de peste 10 ori. Insa peste 90% din acest consum este asigurat de importuri din Germania, Franta, Marea Britania si alte tari din UE.
Cipru a devenit locul unde isi tineau banii bogatii din tarile foste sovietice, dar si exilati fiscali din tari UE cu un nivel agresiv de impozitare. Bancile cipriote au investit banii acestora in obligatiuni si credite private grecesti. Asa cum spuneam intr-un articol anterior, aceste plasamente ale bancilor cipriote au fost incurajate de comportamentul similar al marilor banci europene.
Cand Grecia a intrat in criza, marile banci germane, britanice, franceze si italiene si-au recuperat cea mai mare parte din bani; pe de o parte din ajutorul de 200 miliarde acordat de UE, pe de alta parte din ajutoarele acordate de tarile lor (privatizari partiale, recapitalizari de stat etc.). Bancile mici, cum sunt cele cipriote au ramas cu pierderi imense.
Atunci cand a fost votat in UE programul de ajutor pentru Grecia, cipriotilor li s-au oferit garantii ca se vor cauta solutii pentru a acoperi pierderile bancilor lor. Banca Centrala Europeana a asigurat lichiditati bancilor cipriote aflate in dificultate. Mai mult, Deutche Bank a creditat aceste banci cipriote cu aproximativ 6 miliarde euro. Insa Uniunea Europeana a amanat aproape doi ani discutarea unui plan de ajutor pentru salvarea sistemului bancar cipriot, timp in care, economia insulei s-a adancit in recesiune, tocmai din cauza ca bancile nu au mai avut fonduri ca sa crediteze afacerile locale.
Daca in cazul Greciei, statul a bagat sistemul bancar in faliment cheltuind excesiv, in Cipru, sistemul bancar a bagat statul in faliment. Iar sistemul bancar cipriot a fost adus in faliment de criza greceasca si, mai ales, de planul de salavare a Greciei, impus de catre Germania si Franta.
Germania a folosit criza greceasca pentru a rezolva o problema sacaitoare: paradisul fiscal cipriot. Planul de salvare impus Ciprului de catre Eurogrup inchide practic acest centru finaciar offshore.
Departe de mine intentia de a nega ca in Cipru se desfasoara multe afaceri netransparente, insa acest lucru se intampla si in Luxemburg, Lichtenstein sau Antilele Olandeze. Sa ne gandim ca orice alta tara cu o fiscalitate redusa ar putea sa fie tratata la fel?
Asta pare sa fie lectia Ciprului: atunci cand o tara membra stabileste un regim fiscal stimulativ pentru nerezidenti si bancile acelei tari sunt prea prietenoase cu clientii, Uniunea Europeana poate construi mecanisme pentru a descuraja acest tip de politica.
Pretul platit de catre ciprioti este unul foarte mare si seamana izbitor de mult cu pretul platit de toti cei care erau descoperiti ca ascundeau evreii de furia nazista.
Precedentul islandez
Germania, Marea Britanie si Olanda incearca sa uite ca prima tara europeana care a intrat in criza actuala a fost Islanda. Aceste trei tari si-au pierdut banii in 2008, in urma unui referendum prin care islandezii au respins propunerea guvernului lor de a prelua datoriile bancilor fata de creditorii internationali.
Islanda era la inceputul anilor 2000 una dintre tarile spre care alergau toate marile banci europene. Toata lumea dorea sa investeasca in exploatarea resurselor energetice ale Islandei. Cum care resurse? Celebrele gheizere! Asa s-a nascut bula islandeza; investitori din toata Europa au inceput sa construiasca centrale electrice care valorificau potenitialul energetic al micii insule vulcanice.
Banii au fost asigurati de banci mari olandeze, germane, britanice. In siajul acestor investitii a crescut o bula imobiliara si o triplare a consumului; toate aceste cresteri erau stimulate de o politica agresiva de creditare din partea bancilor mari europene, care finantau bancile locale.
Toata lumea era fericita: firmele europene isi vineau produsele, bancile isi vindeau banii, islandezii cumparau mai mult decat aveau nevoei si mult mai mult decat isi puteau permite. Mai mult, mii de britanici si olandezi si-au plasat banii in depozite deschise la bancile islandeze, pentru ca acestea ofereau dobanzi incredibile. Pina cand prima banca islandeza s-a balbait si toata lumea a intrat in panica.
De la panica la isteria a fost un pas mic, mai ales ca intre timp ecologistii islandezi au reusit sa alunge mare parte dintre investitori. Bancile europene au descoperit dintr-o data ca Islanda se indatorase foarte mult, desi nici o agentie de rating nu-i avertizase pina atunci.
Presati de catre marile banci europene, dar si de guvernele britanic si olandez, politicienii islandezi au incercat sa preia datoriile bancilor locale, insa populatia a protestat si i-a obligat sa organizeze un referendum. In cadrul acestui referendum, cetatenii au votat ca cei care si-au riscat banii investind in Islanda trebuie sa-si asume pierderile. Economia locala s-a prabusit, inflatia a explodat, bancile europene au fugit cu coada intre picioare iar islandezii s-au apucat din nou de munca, sau de baut votca cu bere.
Insa una peste alta, nici Germania, nici Marea Britanie, nici Olanda si nici Finlanda nu cred ca au iesit in pierdere: timp de aproape 10 ani au vandut islandezilor toate prostiile.
Lectia islandeza este una pe care cei care conduc azi Uniunea Europeana si-ar dori sa o uitam. Daca o uitam, ea nu va deveni acel precedent care le da frisoane.
Islandezi au refuzat sa plateasca datoriile, dupa ce au inteles ca daca nu i-ar fi pacalit cu acele credite, ei nu ar fi consumat atat de mult incat sa ajunga sa aiba datorii. Inainte sa vina peste ei germanii, olandezii, britanicii si finlandezii erau niste pescari care isi vedeau de viata lor. Dupa ce au inceput sa le bata la usa tot felul de bancheri, s-au trezit ca nu mai puteau trai daca nu aveau vila cu 5 camere si piscina cu apa termala, doua SUV-uri germane in fata casei si o barca olandeza cu trei dormitoare.
Islandezii au inteles ca vina pentru datoriile lor o poarta exact cei fata de care ei erau datori. Tocmai de aceea le-au tras un referendum intre ochi. La inceputul acestui an, Tribunalul din cadrul EFTA (European Free Trade Association) a dat castig de cauza Islandei, pentru ca aceasta a tratat nediferentiat depozitele straine si pe cele locale, ale islandezilor. De aproape doi ani Islanda este din nou pe un trend constant de crestere economica.
Fericirea pe datorie
Toate aceste trei exemple ne arata ca fericirea pe datorie costa foarte scump. Insa dincolo de pret, este o fericire falsa.
Banii se fac mai greu sau mai usor; insa atunci cand ii cheltuim, trebuie sa o facem cu sufletul deschis, dar cu mana stransa. Grecii, cipriotii si islandezii au fost invatati sa fie “mana sparta” tocmai de catre cei care apoi le-au reprosat asta. Ca sa isi vanda masinile, submarinele si toate celelalte ingrediente ale fericirii, germanii si francezii i-au invatat pe greci sa cheltuie pe credit. I-au transformat din crescatori de capre, pescari sau marinari, in niste lenesi care si-au trait viata pe datorie in vile luxoase cu piscina, mercedes-uri si iahturi.
In tot acest timp, muncitorul german a ramas mult mai chibzuit decat marinarul grec, poate si pentru ca are o alta gena, sau macar o alta cultura. Germania a exportat in Europa un model economic pe care nu l-a aplicat acasa.
Bancile au devenit agentii de vanzari ai marilor industrii, oferindu-ti mereu banii pe care nu-i ai, ca sa cumperi produsele de care nu ai nevoie. Economiile tarilor sarace au fost astfel crescute artificial, tocmai pentru ca pietele acestora sa poata absorbi productia tarilor bogate.
Dincolo de a fi o politica a statelor bogate, acest fenomen a fost unul dintre efectele perverse ale populismului dar si a competitiei dintre companii, fie ele banci sau producatori globali de bunuri si servicii. Politicienii tarilor sarace si bancile au oferit cetatenilor prosperitate pe credit, iar acum cei care au incurajat acest fenomen isi recupereaza in forta investitia.
Nici Germania si nici celelalte tari puternice din UE nu isi fac reprosuri cu privire la acest fenomen. Fara sa neg vinovatiile celor care au crezut ca fericirea se poate cumpara pe datorie, as fi asteptat din partea Germaniei mai multa retinere atunci cand arunca toata responsabilitatea spre greci, ciprioti, spanioli, portughezi sau italieni. Macar de frica de a nu starni o reactie ca cea a islandezilor.
