De fiecare data cand ma regasesc in perioadele de vacanta, imi dau seama cat de prost traiesc in restul timpului. Insa eu sunt unul dintre cei fericiti, care totusi imi traiesc viata din plin.
Alergia la proprii copii
Prea-plini de mizeria cotidiana, multi dintre amicii mei sunt alergici la proprii lor copii. Astfel, majoritatea celor care-si permit, isi iau bona interna care se ocupa de copii 24 de ore din 24.
Daca totusi nu au bona interna, acesti parinti isi trateaza copiii ca pe niste animale de casa. In loc de educatie, ei practica dresajul; in loc de dragoste, ei ofera copiilor doar jucarii. Vecinatatea cu proprii lor copii ii irita si de aceea cauta tot felul de metode sa se izoleze: fie isi organizeaza acasa un birou unde se refugiaza, fie isi expediaza copiii in camerele lor, unde acestia sunt lasati sa se uite toata ziua la televizor sau sa se joace pe ipad.
Cand am luat decizia de a ma “pensiona” la 40 ani, am stiut ca imi doresc sa le ofer o copilarie fericita copiilor mei. Cati dintre noi reusim sa fim mereu disponibili pentru a raspunde la intrebarile, uneori enervante, ale copiilor nostri?
Cei mai multi dintre cei pe care-i cunosc, se intalnesc cu proprii copiii doar in concediu; tocmai de aceea concediul este extrem de obositor. Pentru ca in concediu, copiii ne cer toata atentia, ne devoreaza fiecare minut, ne storc fiecare strop de energie. Multi dintre adulti nu sunt pregatiti pentru aceasta obositoare vecinatate cu proprii copii, tocmai pentru ca in restul anului ii intalnesc doar cateva minute pe zi. In rest, copiii sunt in grija gradinitei, a scolii, a bunicilor sau a bonei.
Cu toate acestea, majoritatea acestor parinti isi iubesc nespus copiii, doar ca nu si-i asuma. Nu-si asuma cresterea lor, in sensul adevarat. Scoala, bona sau bunicii sunt parintii-surogat ai acestor copii, care astfel cresc fara parinti. Iar parintii acestia traiesc fara sa guste bucuria de a-si creste copiii.
Nimic nu ma face mai fericit decat imbratisarile zilnice ale Alexandrei, fetita mea de 5 ani. Nimic nu ma face mai mandru, decat raspunsurile indraznete, uneori obraznice, dar mereu inteligente ale lui Andrei, fiul meu de 8 ani. Amandoi stiu ca sunt mereu langa ei, gata sa le raspund la intrebari, gata sa impart dreptatea atunci cand se cearta de la cine-stie-ce prostie…
Teama de singuratate
Imi plac vacantele lungi si … “plictisitoare”. Pentru ca imi dau prilejul singuratatii. Atunci cand sotia si copiii sunt prinsi impreuna in vreun joc, iar eu raman singur, privindu-i… imi primesc defapt premiul cel mare: singuratatea.
Pentru cei mai multi dintre “alienati”, singuratatea este ingrozitoare; pentru ca in timpul minutelor de singuratate iti da tarcoale cineva cu care, de obicei, nu vrei sa te intalnesti: TU, cel pe care il tot eviti, de care te ascunzi implicandu-te in tot felul de proiecte stupide.
Oamenii cauta sa scape de singuratate in tot felul de moduri: stau peste program la serviciu, isi petrec timpul in cluburi sau in fata televizorului, sau se amesteca in grupuri galagioase de prieteni, alaturi de care calatoresc sau petrec intr-un ritm atat de alert, incat nu au cand sa fie surprinsi de singuratate.
Sunt putini oamenii care suporta singuratatea, tocmai pentru ca nu mai suporta sa se intalneasca cu ei insisi. Iar de la o varsta, orice intalnire cu tine insuti, este cu atat mai dureroasa cu cat iti esti tot mai dator… Ai de dat socoteala pentru tot mai multe promisiuni neimplinite, pentru tot mai multe vise uitate… Dar mai ales, imbatranind, fiecare intalnire cu sine inseamna o intalnire si cu cea care-ti zambeste tot mai larg… moartea.
Dupa o zi plina, in care m-am simtit fericit dupa imbratisarile fiicei mele, in care m-am simtit mandru dupa discutiile cu fiu-meu si in care m-am simtit atat de iubit de nevasta-mea… imi face atat de bine putina singuratate. Imi iau portia de singuratate fie seara, cand inot in piscina sub stele, fie dimineata, cand imi beau ceaiul pe terasa si privesc peisajul incredibil din fata mea… Si oriunde as fi, caut singuratatile care imi aduc liniste si o infinita bucurie care parca uneste toate celelalte binefaceri pe care mi le ofera familia si prietenii.
Razboaiele altora
In lungile mele veri cipriote am descoperit cat de prost traim. Linistea de aici m-a facut sa aud galagia tulbure in care traiam si in care inca traiesc cei mai multi dintre prietenii mei.
Cei mai multi dintre noi cautam zgomotul cotidian si, mai ales, cautam sa ne inrolam soldati pentru razboaiele altora. Incapabili sa castigam propriile batalii, dar avand nevoie de victorii, ne implicam, din fotoliu, in razboaiele altora. Suferim pentru infrangeri si ne bucuram pentru victoriile eroilor nostri… iar asta ne umple viata. Fie ca ne implicam in lupta politica sau in competitiile sportive, dam atat de mult din emotiile noastre, din viata noastra, incat la sfarsit ne simtim si noi invinsi sau victoriosi, impreuna cu eroii nostri.
Inrolati in armatele de sustinatori ai unora sau altora, participam la razboiele lor, fara sa intelegem ca de cele mai multe ori luptam pentru cauze straine noua.Nu mai avem timp de copiii nostri, nici de nevestele noastre, nici de parinti, prieteni… si, mai ales, nu mai avem timp de noi. Traim pentru altii si murim infranti sau victoriosi in bataliile lor.
Sunt unul dintre cei care am sustinut si promovez militantismul civic. Insa implicarea sociala trebuie sa ne implineasca nu sa ne dizolve individualitatea. Spiritul civic nu este echivalent cu spiritul de turma.
Astazi romanii se implica in orice dezbatere publica, de la silicoanele Nicoletei Luciu si pina la modificarea Constitutie, cam la fel cum se asezau la orice coada, pe vremea lui Ceausescu: nu stiau pentru ce era coada, dar daca era coada inseamna ca urmeaza sa se aduca ceva bun. O fi un reflex din comunism; dar cred ca mai degraba e o fuga de razboaiele pierdute ale fiecaruia dintre noi.
Traim prost
Fiecare dintre noi viseaza mai mult decat poate avea. Insa prea putini dintre noi accepta sa se intalneasca cu propriile nereusite. Tocmai de aceea traim prost: pentru ca fugim de propriile nereusite, de promisiunile neideplinite, de visele ratate.
Multora dintre noi le este mai usor sa traiasca vietile altora. Doar ca atunci cand ajung fata in fata cu moartea toti acestia au aceleasi regrete: ca nu si-au strans copiii in brate atat de des pe cat ar fi vrut, ca nu au gustat toate singuratatile pe care le-au avut, ca nu si-au implinit proiectele personale, tocmai pentru ca si-au ratat viata traind proiectele altora.
Murim pe neasteptate si traim prost. Desi stim asta, continuam sa traim la fel.
